Deşi îl chinuieşte o problemă de sănătate, Zamfir s-a lăsat convins să cinăm într-un cadru festiv. Nu am fost la nici un
restaurant pentru câini (la Turda, încă nu există!), ci, acolo unde-mi place mie cel mai mult: la Durgău! Vă voi povesti în imagini:
Mai întâi, ne-am întâlnit cu
Iulia. O bombonică de fetiţă, care a ţinut să fie fotografiată cu Cocolino al ei. Nu am înţeles de ce a strălucit o lacrimă în colţul ochiului lui Zamfir când a pozat-o ...
La Durgău, am cerut să mă pozeze şi pe mine,
Ulise, chiar dacă nu am nici un cocolino! Zamfir n-a mai lăcrimat!
Acum, să vă arăt pe unde am stat
(cam o oră, pe un pinten, deasupra lacurilor sărate).
Ce e minunat e că acum nu mai pasc oile şi iarba este splendidă. E o plăcere să înoţi prin ea!
Acesta a fost ambientul în care
am luat cina: eu grăunţe câineşti, Zamfir nişte biscuiţi şi câteva frunze de salcâm! Chiar ca un ţap! Barbă are, frunze de salcâm mănâncă, ... Au dreptate "sifilizaţii imberbi"
(ăia pe care nu-i lasă nevestele ori soacrele să-şi lase barbă!) când îl fac "ţap"!
Pe cuvânt de câine: l-am văzut mâncând frunze de salcâm!
Am mai aruncat o privire asupra Durgău-lui nocturn şi am plecat acasă amândoi. A propos:
de ce trebuie să se cheltuiască o groază de bani cu iluminarea zonei ... de vreme ce şi ziua este pustiu?!
- / / / -
Notă:
Bine că nu suntem în China: după ultima modă de-acolo, m-ar fi vopsit ... tigru!
A relua ideea de prezentare a unei rezervaţii naturale, în aspectele ei "nemodernizate", este mult mai uşor de realizat când este vorba de Cheile Turzii.
